EPOCA

La 20 de ani de la Revoluţie, întoarcerea în timp este copleşitoare. Evenimentele se repetă în grotescul esenţei fondului, singura care diferă fiind forma. Căci, astăzi, factorul de presiune social-politică şi, uneori, economică, nu îl mai reprezintă prima armată de mercenari postdecembrişti, minerii, ci organizaţiile non-guvernamentale. Acestea sunt utilizate acum, într-o manipulare mizerabilă, ca factor acuzator în procesul de intenţie ţintit electoral.

Acum două decenii, minerii erau folosiţi ca braţ al implementării în fondul democratic deschis de evenimentele din Decembrie ‘89 al rădăcinilor comuniste care nu numai că au supravieţuit, ci s-au dezvoltat într-un ritm exponenţial mascat de perdelele şi petardele de fum politic. Atunci, vizate erau partidele istorice. Asociate posibilelor manifestări de impunere a democraţiei, ele erau ţinta unui continuu proces de intenţie. Mineriadele au constituit eşafodul public al execuţiei oricărui lăstar de democraţie, iar armata mercenarilor în scop politic a executat fără drept de apel iniţiativele lansate de la înălţimea unui rol asumat grosolan, dar bine camuflat de presupusa dorinţă a poporului, de cel ce s-a dovedit, în timp, apărătorul celor mai tenebroase racile. Căci, dacă în spectacolul ei fals, democraţia ar fi avut un rol de prim-secretar, acesta ar fi fost atribuit de drept lui Ion Iliescu.

În pragul celebrării porţiei noastre de libertate, suntem şi în pragul desconspirării uriaşului fals istoric la care am fost supuşi. Au trecut 20 de ani. Pentru unii, o viaţă de om. Pentru cei aflaţi în pragul maturităţii în 1989, astăzi capitolul se încheie cu resemnarea şi lipsa de entuziasm generate de dejamăgirea anilor pierduţi într-un fals continuu. Pentru adolescenţii lui 1989, fraţii şi prietenii acelora care s-au jertfit pe baricadele eliberării, rostul „porţiei de liberate” a devenit vizibil. Şi nu doar de la înălţimea înţelepciunii date de trecerea acestor ani, ci de însăşi modul în care se derulează astăzi evenimentele.

La 20 de ani de la „câştigarea” libertăţii, dar şi a porţiei (zdravăne) de sărăcie asociate libertăţii unora de a face bani, scena social-economică este similară primilor ani de sacrificiu economic în numele democraţiei. Avem din nou un împrumut masiv cu aristrocraticul creditor al sărăciei şi falimentului, FMI, avem din nou restricţiile şi măsurile punitive specifice asumării unui împrumut înrobitor, avem din nou în faţă o explozie a celei mai pervetite forme de manipulare a speranţei. Jocurile de tip bingo se înmulţesc şi, probabil, în perioada următoare vom asista şi la o revenire a acelora de tip piramidal. Avem chiar şi dezvoltarea, tot la nivelul anilor ‘90, a celei mai evidente dovezi a sărăciei: TBC-ul. Care nu numai că a reapărut, dar face ravagii în toate statisticile. Este adevărat, între România anilor ‘90 şi România de astăzi există o diferenţă majoră: acum avem o ţară mai pustiită industrial. În rest, asistăm din nou la insinuarea celei mai murdare forme de manipulare la care se poate deda factorul politic. Ne aflăm din nou în faţa promovării proceselor de intenţie, de data aceasta prin mecanisme ceva mai „rafinate”. Nu mai este folosită forţa fizică, ci una insinuantă, cu mult mai perversă, iar body-guarzii acuzatorilor nu mai sunt minerii, în aplicarea corecţiei fizice imediate, ci ong-urile, în aplicarea unor corecţii mediatice cu ţintă social-politică.

Esenţa însă a rămas: promovarea proceselor de intenţie. A acuzaţiilor „a priori”, în care rostul acelui „que era demonstratum” este înlocuit cu aserţiunea în care ipoteza ţine loc de concluzie. Şi devine anatemă.

Aserţiunea momentului este fraudarea alegerilor. O fraudă ce s-ar fi petrecut, ne demonstrează în divagaţiile lor reprezentanţii ong-urile şi căţeii mediatici, înainte chiar ca urnele să fie aşezate în secţile de votare. O acuzaţie de fraudă promovată grosolan în locul a ceea ce ar fi putut fi demonstrat ca fiind un abuz al funcţiei instuţionale şi o reclamă mascată a propriilor interese lectorale. Pentru că, într-adevăr, aşezarea referendumului în ziua alegerilor şi promovarea temei pe afişajele electorale ale şefului statului, pot fi asociate unui abuz al funcţiei şi al dreptului de decizie de care dispune. Şi, bineînţeles, o reclamă mincinoasă, mascată. Dar, de aici şi până la a promova acuzaţia fraudei înainte de a se produce este cale lungă. În fapt, fruda nu mai este demonstrată prin flagrant, ci prin procesul de intenţie.

Aici am ajuns după 20 de ani de democraţie. La reluarea anatemelor specifice procesului de intenţie intentate oricui şi oriunde, cele din domeniul politic de acum fiind doar un început. Vor urma renunţarea la premiza de nevinovăţie (ca proces firesc în demascarea minciunii) şi reinstaurarea, tot „a priori”, a vinovăţiei ca demascare a adevărului. Totul se face pe fondul libidoului politic atât de accentuat al personajelor noastre, în mare măsură, aceleaşi ca şi acum 20 de ani, condiţii în care nu ar trebui să uităm îndemnul actualului preşedinte acuzat de fraudă.

Îndemn care ar fi trebuit poate folosit ca slogan electoral, „aveţi grijă ce faceţi cu democraţia!”, şi care, rostit la 20 de ani de la „eliberare”, chiar de către preşedintele ţării, ar fi trebuit să rupă carnea de revoltă de pe noi.

CEZAR ADONIS MIHALACHE