EPOCA

„Adevărul  este acelaşi pe orice faţa a lui.

Minciuna-i  transparentă;

daca te uiţi atent, se străvede bine prin ea.”

SENECA (din epistolele sale)

Atent am citit cele două  cărţi ale lui Petru Popescu publicate în limba română în acest mileniu. Prima, publicata în 2001, şi intitulată „Întoarcerea” este un volum autobiografic şi reportericesc de 400 de pagini. Cea de-a doua „Supleantul”, editată la Curtea Veche în 2009, ficţiune hollywoodiana de consum, cu orice preţ, lansată cu tam-tam pe măsura autorului, în diferite oraşe din România de însusi Petru Popescu. De aici şi titlul pamfletului meu: ÎNTOARCEREA  SUPLEANTULUI. Până la aceste cărţi, citisem, atunci de mult în România, primele sale cărţi, ce au avut un impact puternic asupra cititorilor şi imediat s-a creat opinia că Petru Popescu va deveni, în curând, un mare romancier orăşenesc, având o indiscutabilă dexteritate de condei. Adevărat, a fost un adevărat eveniment Petru Popescu în beletristica din România, până când am auzit că ne-a părasit. Mulţi dintre cei ramaşi în lagărul socialist, poleit în  epoca de aur, doreau să-i urmeze  exemplul, gândindu-se cum ar reuşi!

Petru Popescu a plecat cu paşaport de serviciu, cu viză pentru şase luni la o universitate în Iowa din Statele Unite, nu cea din URSS! Viza i-a fost acordată personal de Nicolae Ceauşescu în urma unei audienţe, în care Petru Popescu i-a motivat dorinţa de-a a merge la universitatea americană, unde: „aş putea să răspândesc gândirea dumneavoastră marxistă printre tinerii americani’’ (vezi „Întoarcerea”, editura Nemira 2001, pag 191). Aşa scrie, aşa citim! Ca fapt divers, la Universitatea din Iowa, a fost coleg cu Ana Blandiana şi cu Romulus Rusan. Nu ştiu pe cine au periat şi linguşit pentru viza cei doi, pentru că pe vremea aceea altfel nu se pleca, dar ei s-au întors. Nu şi Petru Popescu care a rămas să răspândească gândirea marxistă a tovarăşului…

Nu am ştiut, dar din citite multe se află, că romancierul orăşenesc răspândise marxismul lui Nicolae Ceauşescu şi mai înainte. Întâi, ca membru supleant în Comitetul Central al UTC-ului, apoi ca ghid autorizat (de partid şi securitate) în Ministerul Culturii, vrăjind grupurile străine cu realizările partidului, adică a tovaraşului secretar general după care, de bine ştiut şi fără excepţie, trebuia să dea raportul undeva. Dar cel mai asidiuu a răspindit gândirea marxistă a lui Nicolae Ceauşescu în America Latina, fiindcă a făcut parte din grupul de ziarişti care l-a însoţit pe Nicolae Ceauşescu în vizitele istorice din statele sud-americane. Nu e cazul să fac o paranteză despre câţi gazetari bucureşteni l-au invidiat pe el atunci, dar îl arată cu degetul în bârfele lor de azi, fiindcă se înţelege. În această vizită istorica în care Petru Popescu a scris, articole peste articole şi mai ales reportaje dinaintea evenimentului, o inovaţie personală a lui Petru Popescu de preamărire a lui Nicolae Ceausescu în avans, s-au întâmplat două lucruri asupra cărora mă opresc. Întâi, în vizita oficială din America Latina se pornise  aproape întreaga Familie Ceauşescu: conducătorul, conducătoarea, urmaşul şi Zoia, trasă de mâna de părinţi. Despre Nicu şi Zoia, Petru Popescu scrie în cartea sa „Întoarcerea” – care pe copertă are un car cu fân băgat în şură, semnificativ nu – „Copiii şefului erau nişte ştrengari. Fiica lui (eu îi spuneam Domnişoara Tovaraşul) nici măcar nu se prefăcea că e politicoasă… era o belea pentru tovarăşii de la secţia de protocol”. Ce draguţi sunt portretizaţi copiii şefului, îţi vine să-i pupi, nu altceva! Citiţi această pagină 183 şi pentru că în ea găsiţi, pentru prima dată în aceast volum de 400 de pagini, că Zoia i-a  citit una dintre cărţi şi… i-a plăcut. Sigur, şi aici se pot face speculaţii! Doar şi Zoia era în CC al UTC-ului, iar Petru Popescu nu ar fi neglijat ocazia să-i fi dat o carte, aşa ca de la un tovarăş la altul, iar Zoia, acolo în Peru, a găsit un moment să-i mulţumească spunându-i ca i-a plăcut.

Zoia era inteligentă, educată şi ştia să fie şi politicoasă, în timp ce orice scriitor cu dexteritate poate întoarce cum îi convine vorbele şi faptele în scrisele sale. Atâta tot despre Zoia pâna acum. Al doilea eveniment a fost că… în Chile, unde Nicolae Ceauşescu urma să se îmbrăţiseze cu socialistul Salvador Allende, o huntă militară, tipică pentru America Latină, cu voie şi îndemn de la Washington, a dat peste Salvator Allende care s-a sinucis cu gloante de puşcă automată! Istoria e unică, scrierea ei foarte diferită! Bineînţeles, mulţi români au fost supăraţi foc pe generalul Augusto Pinochet că nu a mai avut răbdare până ce venea şi Nicolae Ceauşescu în Chile, la Santiago! De groază românii ăştia” Dar nici cu scriitorul american de origine româna, Petru Popescu, nu mi-e ruşine, recitind paginile 186 şi 187 din „Întoarcerea” în care scrie printe altele: „Am scris cea mai greţoasă declaraţie de prietenie între România şi popoarele Africii, care, câteva ore mai târziu, a fost citită, aproape fără modificari de vocea dogită a tovaraşului!”.

Trebuie lămurit faptul că, la întoarcerea din America Latină, Nicolae Ceauşescu s-a oprit în Africa, în Senegal. Era anul 1973, iar cartea lui Petru Popescu a fost scrisă mult după ce Elena şi Nicolae Ceauşescu s-au lăsat să fie sinucişi, tot cu gloanţe de puşcă automată! Aşa că, şi în cazul acestei carţi, de întoarcere şi întoarceri din mai multe puncte de vedere ne vin în minte vechi proverbe cu vitejia măgarilor care dau o copită leului mort, dar, oricum, răgetul lor nu se aude până la ceruri. Din nefericire, e destul  că se aude  pe pămînt printre alte… covieţuitoare.

Întors în România, Petru Popescu trăieşte două drame; una venirea îngheţului cultural  şi ce se va întîmpla cu el scriitor (supleant) şi a doua, cea a zvonului despre relaţia lui cu Zoia, despre care scrie  în „Întoarcerea”, la pagina 188: „Zvonul prostesc, nefondat, al aventurii mele cu fata bosului continuase să se răspândească. M-am întrebat dacă nu cumva era ţinut în circulaţie de marele răspanditor de zvonuri, Securitatea”. Este a doua menţiune despre Zoia şi apoi îl cuprinde o pseudopanică legată de refuzul aprobării unei vize de plecare, pe care cu siguranţă o explică cititorului: „Domnişoara Tovaraşul, îmbrăcată în costume Chanel, dar cu degetele îngălbenite de ţigările Kent şi Marlboro aprinse una de la alta, ordonase să fiu ţinut la îndemână”. La îndemână, de ce? Era de acum la îndemână, doar era supleant! Atât tot despre Zoia Ceauşescu în aceste 400 de pagini.

Mai departe, date autobiografie din ţară şi de emigrant, cu multe justificări despre hotarârea sa de-a rămâne în Statele Unite, de parcă cititorii români ar fi trăit pe altă lume şi numai el, Petru Popescu, se ofilea în mijlocul epocii de aur. Scrie despre marele lui picaj psihic: „din avionul prezidenţial pe canapeaua psihiatrului american…” („Întoarcerea” pag. 202) ce trebuia să-l recupereze din disperare şi depresie, despre un mariaj formal care nu a rezistat şi hotărârea de-a începe o şcoală de film la Institutul Academic de Film din Los Angeles, ce avea strânsă legatură cu Hollywood-ul. Foarte bine, a avut succes şi noroc întâlnindu-şi viitoarea soţie, pe Iris Friedman. Fericire de al nouălea cer şi doi copii: o fetiţă, Chloe, şi un baieţel, Adam, despre care, daddy Petru Popescu scrie că, sunt americani. Normal, ce altceva puteau să fie din moment ce s-au născut în Statele Unite! Patagonezi?! S.a.m.d. până ce, Ion Iliescu, fostul ministru al tineretului pe vremea când Petru Popescu era supleant în conducerea aceluiaşi tineret, ajunge preşedinte post-decembrist, conform dictonului bucureştean „eroii mor la revoluţie şi paveniţii îi iau caimacul!”.

Lui Petru Popescu i se face un dor aprins şi nemărginit de România, deşi i s-a spus de atâtea ori la Hollywood: „lecuieşte-te de rădăcinile tale, de trecut” („Întoarcerea” pag. 206). Acum, „după revoluţie”, acut, brusc şi dintr-odată şi-a reamintit de rădăcini şi împreuna cu soţia, Iris Friedman, au venit în România, via Praga… pe la rădăcinile soţiei sale, întîi. Gurile rele – nici nu se poate fară ele – spun că aici, în România, undeva, era şi un dosar Petru Popescu ce nu ar fi fost potrivit  să fie ştiut! Despre aşa ceva, nu se scrie nimic nici în „Întoarcerea” nici în „Supleantul”, şi nici nu a fost pomenit vreodată pe undeva prin revistele literare sau de CNSAS!

Fară presupuneri bazate pe gurile rele, odată ajuns la Bucuresti, Ion Iliescu cu care fusese în bune relaţii pe când păstoreau împreună tineretul din România, l-a invitat la Cotroceni unde l-a îmbrăţişat şi sărutat tovărăşeşte pe amândoi obraji („Întoarcerea” pag. 346). Ceea ce eu, să-mi fie îngăduit, asemuiesc cu întoarcerea supleantului risipitor, de „viţel’’  nu ştiu nimic. După aceasta întâlnire, Petru Popescu aşa sărutat pe amîndoi obraji s-a întors în Statele Unite şi a făcut lobby pentru Ion Iliescu, iar  gurile rele zic ca o mână  spală pe alta şi amîndouă obrazul murdar. Aşa-s gurile rele, vorba aia populară: „gura lumi-i slobodă să mănânce lobodă!”.

Urmează pagini şi pagini de reportaje la faţa locului, a Bucureştiului şi a bucureştenilor,  imediat „după revoluţie’’, din care cu maximum de transparenţă se relevează că el, Petru Popescu, este un  hollywoodian făcut, superior-ajuns. Toţi românii din jurul lui îl privesc cu admiraţie şi îl servesc cu ploconire otomană, iar Augustin Buzura îi întrece pe toţi, ducându-l să doarma în Palatul Elisabeta (regele încă era personă nongratis) şi îi propune să facă business împreună: „am putea să facem bani cu tine” („Întoarcerea” pag. 314). Asta place americanilor, născuţi sau făcuţi pe parcurs, şi aşa a apărut  „Supleantul” la Curtea Veche, în 2009, o graforee de consum, prin care Petru Popescu, romancier bucureştean şi hollywoodian în goana după facere de bani (buni şi leii româneşti) calcă totul în picioare, dezvaluindu-şi astfel, indirect, carenţele de personalitate sau, cum s-a spus: de romancier oraşenesc cu caracter de mahala! Păcat de el, şi nu-s de vina Ceauşestii, pe ale căror morminte s-a urcat şi-i balăcareşte ca un mahalagiu în această carte, iar pe Zoia Ceausescu o poseda sub stelele de la Machu Picchu: „Stânca e tare, dar nu-i simt asprimea; pe fundul acelei crevase s-a adunat praful, stravechi, parca lunar. – Nu te grabi, murmura ea, şi-i răspund nu, nu… fară să ştiu dacă îmi face o rugaminte ori o sugestie din experienţa… ş.a.m.d.” („Supleantul” pag. 246). Cu cele scrise la această pagină şi următoarea, Petru Popescu s-a compromis în faţa majorităţi cititorilor. Când Petru Popescu scria acest  hollywood-fiction despre Zoia Ceauşescu, ea era deja cenuşă de cîţiva ani. De mortuis nihil nisi bonum, zic bucureştenii creştini. El, însă, scrib supleant la Hollywood, inconştient, îşi  dezvăluie părţi din personalitatea sa lamentabilă şi prin această graforee se identifică cu birjarii de odinioară din Bucureşti, care seara beţi prin crâşme, povesteau în gura mare cum au f…-o şi ei pe regină! Ştim că libertatea ficţiunilor de dragoste, erotice şi porno sunt fară margini, că se găsesc mulţi cititori  pentru  aşa ceva, dar prestigiul scriitorului stă în discenamânt şi decenţă, nu în câte coapse dă la o parte să-şi înfigă falusul.

Am citit cu greaţă acest op petrepopoescian, nu cu o greaţa de tub digestiv ci cu acea greaţa grea de cortex. Cu toată greaţa asta corticală care se accentua de la o pagină la alta, am citit tot, fiindca am vrut să văd până unde coboară. A coborât atât de jos, întrecându-l chiar şi pe Mircea Cartarescu cu a lui „De ce iubim femeile”, fiindcă Petru Popescu îşi alege personaje de maltratat în plăsmuirea lui de consum dintre morţi, ca un parafilic, pe cei răpuşi de gloanţe sau de malignitate neoplazică, care nu mai pot să-i dea replică. Zoia Ceauşescu este personajul maltratat, răstignit cu picioarele desfăcute de Petru Popescu în „Supleantul”, ea care nu a fost vinovată de dictatura comunistă din România sau de soarta vieţii  scriitorului. Dar Petru Popescu nu se lasă, e potent şi o abuzează bădărăneşte din toate punctele de vedere, de la primele pagini până la sfârşitul cărtii, acum, la câţiva ani de la moartea ei prematură, declanşată de trauma suferită în anchete şi închisori pe nedrept, din răzbunare faţă de părinţii ei. Şi când guvernul de salvare naţională în frunte cu Ion Marcel Ilici Iliescu a lăsat-o din mîna, când boala a transformat-o în cenuşă, o ia în primire Petru Popescu ca un psihopat macabru şi o devastează ca persoană, ca femeie. Felicitaţi-l tovaraşi critici literari bucureşteni, e pe măsura voastră!  Nu te lăsa Gusti dragă.

Ce oribil, ce repulsie provoacă portretizând în ceea ce nu a fost, gonind  lugubru peste trecut, călcînd morţii în picioare, pentru a stoarce bani, acum când se trăieşte bine vânzând-şi erotomania pe hirtie, chiar şi cu morţii! Oare ce zvîrcolire parafrenica îl domină pe Petru Popescu, la atâţia ani de la execuţia Ceauşestilor, să profaneze şi cenuşa Zoiei Ceauşescu? Ce înseamnă de fapt când un bărbat, cât de cât, matur cu pretenţii, ficţionarist de Hollywood, îşi închipuie că poate deveni mai mare, mai important şi triumfator dacă se urcă şi călareşte pe învinşii unui sistem? Învinşi de alţii, nu de el! Este din cauza scăderii discernămîntului, este doar o formă ordinară de ştergere a laşitătii şi obedienţei de supleant din trecut? Sau îşi caută o nouă întoarcere, o nouă imagine în România, acum când îşi dă seama că la Hollywood nu s-a realizat precum ar fi dorit, că odată plecat de acolo, după el mai ramîne doar praful de pe gong!? Pe când, în România, încă mai poate intra în istoria literaturii scrisă de Alex  Ştefanescu, care-l sponsorează cu cronici pompoase alături de caracaleanul Marius Tuca şi alţii, care nu au citit aceste doua scrieri în întregime, lucid, meditativ şi comparativ. Mă simt dezgustat şi mă dau bătut în faţa acestor întrebari, încheind ca simplu cititor, cu drepturi depline de a-mi exprima părerile personale despre cărţile pe care le-am cumpărat şi citit, că „supleantul” din trecut şi din prezent, de la Hollywood, a eşuat lamentabil cu acest rebut graforeic ce este o amestecătură de ficţiune bolnavă de libertinism de mahala şi erotomanie, cu fapte politico-sociale răstălmacite şi date autobiografice contradictorii. În „Supleantul’’, chiar şi tabloul morţii fratelui său, Pavel, este total replăsmuit în ficţiunea hollywoodiana faţă de cel din „Întoarcerea”. Ce blasfemie!

„Supleantul”, pe a cărui copertă şi-a pus o poză artistică din olimpul supleanţilor – în timp ce poza Zoiei e tăiata pe jumătate ca o răfuială -  este o carte de vizită ce va sfârşi  în containărul pentru reciclarea hârtiei, iar Petru Popescu ar trebui să se întoarcă pe canapeaua psihiatrului… Totuşi,  înainte de-a mă apostrofa, citiţi cele doua cărţi ale lui Petru Popescu, apărute în România în acest nou mileniu. Pe urmă daţi-mi bătaie!

CORNELIU FLOREA

decembrie 2009

Winnipeg, Canada